Edith Piaf - regina şansonetei

Cine? Cinema!” la www.ClasicRadio.ro
Duminică, 17 mai, de la ora 10:00, cu Luminiţa Boerescu

(în reluare, seara, de la ora 18.00 şi 24:00)

“Pentru mine a cânta este un mod de a evada. Este o altă lume! Eu nu mai sunt pe Pământ!”
Edith Piaf: Un mit francez a cărui viaţă reală depăşeşte orice ficţiune! Originalitatea, fantezia şi simţul umorului erau, pentru cea numită La Môme/Vrăbiuţa, componentele unei personalităţi vulcanice, fascinante…Complexa figură legendară a cântecului francez, la mai bine de 50 de ani de la dispariţia sa, continuă să încânte pe cei care o ascultă şi să seducă tânăra generaţie. Deşi filmografia ei nu a fost niciodată la aceeaşi înălţime cu talentul ei muzical, filmul Etoile sans lumière rămâne însă filmul în care Piaf reuşeşte cea mai bună interpretare ca actriţă. Este un film care recrează lumea cinematografică de la sfârşitul anilor `20, în plină etapă tranzitorie, de metamorfoză, când sonorul declanşează tragedii în viaţa unor actori, dar pentru alţii înseamnă o trambulină spre succes. Este un film cu multe cântece, dintre care nu lipsesc nici Yves Montand şi nici Serge Reggiani, aflaţi la început de drum. Etoile sans lumière simbolizează în egală măsură şi o pasarelă între Franţa şi SUA, pentru că în 1952, un alt film, devenit mitic, „Singin’ in the Rain” va prezenta multe asemănări cu scenariul filmului francez amintit. Născută la Paris, în decembrie 1915, Edith Piaf a avut o viaţă care, deşi de scurtă durată, a fost intensă, iar scurtele momente de fericire au fost adesea întunecate de drame neaşteptate.
La Môme, o femeie măruntă, fragilă, cu o înălţime de numai 1,47m, nu a reuşit niciodată să-şi vindece rănile copilăriei şi multiplele dezamăgiri în dragoste. Ea şi-a dedicat însă viaţa publicului său, cel care i-a fost mereu fidel şi sincer. Moştenirea lăsată de Piaf este imensă şi multe dintre melodiile sale: „Mon légionnaire” (1936), „La vie en rose” (1945), „Hymne à l’amour” (1949), „Sous le ciel de Paris” (1954), „Milord” (1959) şi, probabil, cea mai cunoscută, „Non, je ne regrette rien” (1960) au rămas în inconştientul colectiv. Piaf este, fără îndoială, artista care a marcat secolul XX, atât prin măreţia vocii ei cât şi prin destinul ei tragic. Melodiile sale se regăsesc în prezent pe coloanele sonore a 153 de producţii cinematografice, printre care: Saving Private Ryan, Sabrina (ambele versiuni, din 1998 şi 1954 conţin melodia,”La vie en rose”), French Cancan (melodia Petit Souris) sau pe coloanele sonore ale unor seriale, ca de ex. The Simpsons ( cu „Non, Je Ne Regrette Rien”,”La vie en rose”). Melodia „La vie en rose” a fost votată în 1998 pentru Grammy Hall of Fame Award.
Născută într-o familie de artişti de stradă (mama cântăreaţă, tatăl contorsionist), Edith Giovanna Gassion se confruntă de copil cu singurătatea şi primele dezamăgiri, atunci când mama ei o abandonează.
E încredinţată o vreme de catre tată bunicii paterne, proprietara unei case de toleranţă în Normandia, iar după război ea îşi va însoţi tatăl, cântând, în demonstraţiile de circ pe care acesta le face pe stradă. Lumea e atrasă de vocea ei unică, care îi va permite, în timp, să urce glorios până la cerul plin de stele. La 15 ani, obosită de viaţa dusă pe stradă, Edith îl întâlneşte pe Louis Dupont, prima sa iubire. Au un copil, care moare însă la doi ani de meningită fulminantă. Însoţită de prietena ei Simone, poreclită Momone, Edith porneşte din nou să cânte pe străzile din Pigalle şi Belleville. Marea ei şansă a fost întâlnirea cu Louis Leplée, conducătorul cabaretului Gerny, de pe Champ Elysees. O angajează şi îi dă un nume de scenă – „La môme Piaf”. Ca pasărea, Edith, în ciuda dimensiunilor sale mici, dar cu o tărie incomparabilă de caracter şi o voce ieşită din comun, îşi ia zborul. E reperată rapid de Parisul artistic al timpului. Jacques Canetti, unul dintre producătorii cei mai influenţi, impresionat, îi oferă şansa să înregistreze primul ei disc „Les mômes de la cloche”. Dar, când Louis Leplée este ucis, cariera lui Edith intră într-un con de umbră. Întâlnirea sa cu Raymond Asso îi dă noi speranţe. Îndrăgostit de Piaf, acesta insistă ca Edith să asculte „Mon légionnaire” , melodia compusă de Marguerite Monnot, cel care va fi prietenul lui Edith până la sfârşitul vieţii sale. El devine autorul său oficial, iubitul şi antrenorul ei vocal. În ianuarie 1937 Edith înregistrează „Mon légionnaire”. La Môme nu mai există, pentru că ea devine Edith Piaf!
La doar 23 ani, Edith Piaf primeşte primul său angajament. Sub îndrumarea lui Raymond Asso, este pregătită luni de zile pentru a deveni un mare artist al Music Hall-ului. Face primii paşi pe scenă, la ABC, unde are şi primul succes. Ajunge repede cap de afiş la Bobino şi devine o stea de cinema, fără a abandona muzica. Îl întâlneşte pe actorul Paul Meurisse şi timp de doi ani formează un cuplu. Alături de el debutează şi în teatru în spectacolul Un Bel indiferent, apoi joacă împreună în filmul Montmartre- sur- Seine. La filmări îl întâlneşte pe Henri Contet, noul ei Pygmalion, ulterior unul dintre cei mai importanţi autori din cariera sa. Talentul ei interpretativ îi va aduce numeroase roluri în filme. În timpul ocupaţiei germane, Piaf continuă să cânte, ascunzând în textele cântecelor sale mesaje ascunse.
În 1944, Piaf era o artistă deplin împlinită. Dar o nouă etapă urmează în viaţa ei:întâlnirea sa cu Yves Montand, pe care îl ia sub aripa ei protectoare. De-a lungul întregii sale vieţi, Edith Piaf a îmbinat viaţa sentimentală cu cea artistică, ajutându-şi iubiţii să ajungă la statutul de staruri. Edith avea de asemenea talent literar. La sfârşitul anului 1945, ea a scris unul dintre hit-uri ei internaţionale cele mai cunoscute, „La vie en rose”.
Cu toate acestea, ea nu era pe deplin mulţumită de succesul său. Dorea să-şi extindă cariera cucerind noi teritorii. În 1947 ea a lansat cariera de grupului muzical Compagnions de la chanson. Împreună cântă melodia Le trois cloches. Pleacă împreună cu băieţii din grup în SUA, unde nu au succesul scontat. Piaf simte că a fost greşit înţeleasă şi că nu e iubită ca acasă, dar o cronică elogioasă îi redă speranţa
Decide să persevereze şi se stabileşte timp de patru luni în State. Apare pe scenă ca vedeta unui cabaret din Manhattan. Ea cucereşte inima americanilor încetul cu încetul. Piaf întâlneşte aici oameni importanţi pentru ea: pe Marlene Dietrich, cea care va deveni una dintre prietenele ei cele mai fidele şi pe boxerul Marcel Cerdan, dragostea vieţii ei. Cerdan era căsătorit, dar pasiunea iubirii lui cu Edith nu are egal. Acest cuplu va rămâne unul dintre cele mai fascinante, dar şi tragice cupluri din secolul XX. Marcel Cerdan moare într-un accident de avion, pe 27 octombrie 1949, în timp ce venea să i se alăture lui Edith, la New York. Această lovitură a sorţii a fost prea puternică pentru Edith! A doua zi urcă pe scenă şi interpretează, dureros de bine, melodia „L’hymne à l’amour”, pe care o dedică iubirii ei pierdute. E deja o femeie frântă de durere şi disperare! Va intra într-o depresie cronică, ce nu o va mai părăsi niciodată! Din 1950 urcă pe scena sălii Pleyel. Curând îl întâlneşte şi pe Charles Aznavour. Acesta îi e rând pe rând, când şofer, când secretar, când confident. Îi scrie, de asemenea, câteva piese, inclusiv adaptarea franceză de la „Jezebel” şi piesa Plus bleu que tes yeux, pe care Aznavour o va relua într-un duo virtual, în 1997, în albumul său Plus bleu.. Piaf lansează iar o nouă cariera promiţătoare, cea a longevivului Charles Aznavour. În 1951, e victima a două accidente rutiere, care o slăbesc şi epuizează. Este nevoită să-şi aline durerea cu morfină pe care, din păcate, o amestecă cu alcool. Devine dependentă de calmantele care o distrug fizic. Spre sfârşitul vieţii ei, Edith Piaf devine imaginea destinului său: o pendulare între succesul profesional şi disperarea emoţională. Edith îşi continuă visul ei de prinţesă şi se căsătoreşte cu Jacques Pills, un actor şi cântăreţ francez, dar căsătoria, celebrată la New York, va fi de scurtă durată. În 1953, Edith Piaf încearcă să-şi controleze viaţa şi face prima cură de dezintoxicare. Cei din jurul său ascund presei adevărul despre ea. Cântăreaţa rămâne luni întregi închisă în casă. Reîntâlnirea cu publicul său, cu ocazia spectacolului de la sala Olympia, din 1955, este cea care o readuce la viaţă. Reia asaltul Statelor Unite, în legendara sală Carnegie Hall, din New York, unde este întâmpinată cu emoţie. În 1957, la New York, face o ultimă cură de dezintoxicare, care o ajută să scape definitiv de dependenţa de medicamente.
Până la sfârşitul vieţii sale, Piaf are un parcurs profesional impresionant. Ea trăieşte pe scenă pentru publicul ei, dar pleacă adesea acasă total epuizată! În 1958, un alt accident, împreună cu iubitul ei de la momentul respectiv, cântăreţul şi compozitorul Georges Moustaki, o slăbeşte foarte mult. Din acel moment, ea va fi mult mai discretă. În 1961, Edith se întoarce pe scenă pentru a salva de la faliment celebra sală pariziană, Olympia. Ea cântă acum melodia, ca un testament „Nu, nu regret nimic”/”Non, je ne regrette rien” şi, epuizată, se prăbuşeşte pe scenă, de mai multe ori. În vara anului 1961, îl întâlneşte pe ultimul bărbat din viaţa ei, pe Theo Sarapo, un tânăr cântăreţ grec de 26 de ani. Se căsătoresc în anul următor. Edith Piaf moare pe 10 octombrie 1963, la reşedinţa sa din Sud. Avea numai 47 de ani, dar excesele şi suferinţele vieţii o făceau să arate cu 20 mai bătrână! Ultimul cântec înregistrat este „L’homme de Berlin”, în 1963. Moare săracă în aceeaşi zi cu prietenul ei, scriitorul Jacques Cocteau. Funeraliile ei au fost impresionante, la fel ca şi viaţa ei: din cauza mulţimii, circulaţia în Paris a fost oprită, pentru prima oară după cel de-al doilea război mondial. Un muzeu îi este dedicat de francezii, a căror şansonete le-a cantat, cu pasiune, ca nimeni alta, din toată inima şi cu tot sufletul ei! Piaf sintetizează muzica franceză însăşi.
Toată viaţa, Piaf a trăit pentru alţii, pentru publicul său. Rămâne una dintre cele mai mari voci ale cântecului francez şi mondial.